Dezvoltarea interpelărilor şi primirea de răspunsuri la interpelări adresate membrilor Guvernului - adoptii Ciobanu

Doamna Rodica Stănoiu:

Stimate domnule deputat,

Vă cer scuze de la început pentru întârzierea cu care vă răspund la această interpelare, dar cunoscând extrem de bine subiectul, am vrut să vin cu un răspuns mai documentat într-o poveste tristă care atunci când mi-a fost adusă la cunoştinţă, am crezut că face parte dintr-un film de groază şi nu realitate. Din păcate, este o tristă realitate şi ea continuă să fie aşa.

Interpelarea dumneavoastră adresată ministrului Justiţiei referitoare la modul în care au fost soluţionate plângerile adresate de Ciolca Mihaela mai multor instituţii cu privire la înfierea ilegală, în cursul anului 1990, a fiicelor sale minore, Ciobanu Irina Cristina şi Ciobanu Andreea Emilia de către două familii de cetăţeni francezi.

În anul 1990, Ciolca Mihaela care era divorţată a cunoscut întâmplător pe avocatul Pătraşcu Adrian. Avocatul care s-a interesat între timp de situaţia Mihaelei Ciolca şi a celor două fetiţe care i-au fost încredinţate după divorţ, i-a propus acesteia să efectueze o vizită de două săptămâni în Franţa împreună cu cele două copile la un văr al acestuia care a fost de acord să le invite.

Domnule deputat, cine în 1990 nu era tentat de o excursie în Franţa, să plece cu cei doi copii? Propunerea făcută de avocat a fost, din nefericire, acceptată de către Mihaela Ciolca şi în scurt timp, prin relaţiile pe care avocatul şi familia franceză le-a avut la Ambasada Franţei, a reuşit să obţină viză, dar numai pentru cele două fetiţe. Sosită la Bucureşti, familia franceză Burat Jeannie Gabriel şi Burat Marise Jeannie au convins-o pe Mihaela Ciolca să accepte ca fetiţele să meargă în Franţa, urmând ca dânsa să plece la rândul său mai târziu după ce va fi obţinută viza.

Ca urmare, cele două fetiţe au plecat în Franţa, de unde nu s-au mai întors niciodată, iar mama acestora nu a mai primit niciodată viza de plecare. Ulterior, bunica fetiţelor a aflat că prin Sentinţele civile 146 şi 147 din 17 septembrie 1997 ale Tribunalului Bucureşti, în baza unor documente false şi fără acordul părţilor s-a dispus adopţia cu efecte depline a copilului Andreea Emilia de către familia Remby Vincente şi Remby Maria care au domiciliu în Paris şi care nici nu au fost în România, cât şi a minorei Irina Cristina de către familia Burat Jeannie Gabriel şi Marise Jeannie care locuiesc la Lyon.

În această situaţie, bunica fetiţelor s-a adresat, prin mai multe memorii Preşedinţiei României, Ministerului Justiţiei, Ministerului de Interne, susţinând că nu a cunoscut nimic în legătură cu aceste sentinţe şi că Ciolca Mihaela, mama fetiţelor, nu ar fi participat la şedinţa în care s-a judecat pricina, iar tatăl copiilor, Ciobanu Nicolae, care de asemenea nu a fost prezent, nu şi-a dat consimţământul la înfiere. Examinând sesizările primite, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a declarat recurs extraordinar împotriva celor două sentinţe, cale de atac admisă de Curtea Supremă de Justiţie, care a casat hotărârile şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal. Rejudecând cererile, Tribunalul Bucureşti a respins Sentinţele 178 şi 179, cererile de adopţie formulate de familia franceză. Apelul declarat de cele două familii de cetăţeni francezi împotriva sentinţelor Tribunalului Bucureşti au fost respinse de către Curtea de Apel Bucureşti. Ministerului Justiţiei i-au trebuit nişte luni bune ca să comunice în Franţa aceste decizii.

Ulterior, din Franţa, de asemenea nişte luni bune a sosit răspunsul. La data de 7 octombrie, Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia 334 şi 335 din 1996 a admis recursurile declarate de cele două familii de cetăţeni francezi, apărate de Societatea civilă de avocaţi Valeriu Stoica şi Irinel Stoica, a casat hotărârile anterioare ale justiţiei noastre şi a încuviinţat adopţia cu efecte depline ale celor două minore. În motivarea soluţiei, printre altele, instanţa supremă a reţinut că intervalul de timp scurs de la data când s-au pronunţat deciziile 10 A şi 11 A din 7 martie 1995 de către Curtea de Apel Bucureşti şi până la data de 7 octombrie 1996, când s-a judecat recursul, o instanţă judecătorească din Franţa a încuviinţat adopţia minorelor de către cele două familii de cetăţeni francezi. Nemulţumită de modul în care a fost soluţionat dosarul de adopţii, Ciolcă Mihaela a formulat noi plângeri mai multor instituţii ale statului, printre care şi Comisia drepturilor omului din cadrul Senatului, preşedinte eram eu în acea perioadă.

În urma examinării plângerii numitei Ciolcă Mihaela, s-a întocmit un raport al comisiei prin care s-a solicitat Ministerului Public, Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, examinarea cu toată atenţia a dosarului, luarea măsurilor ce se impuneau.

Reexaminând dosarul de adopţii, Secţia judiciară civilă din cadrul Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a concluzionat că nu este cazul să fie declarat recurs în anulare. În acelaşi timp, în privinţa plângerilor prin care Ciolcă Mihaela susţinea că avocatul Pătraşcu Adrian ar fi obţinut importante sume de bani în urma celor două adopţii, s-a decis neînceperea urmăririi penale împotriva sa de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Ca urmare, prin rezoluţia din 7 decembrie 1998, organele de urmărire penală au dispus clasarea.

Deşi consider şi în prezent că prin modul în care au fost adoptate cele două fetiţe de către cele două familii de cetăţeni francezi au fost încălcate cele mai elementare drepturi ale omului, desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti menţionate nu a mai fost posibilă după 1 ianuarie 2001, când am venit la Ministerul Justiţiei, întrucât termenul pentru declararea recursului în anulare expirase.

În plan penal, reluarea cercetărilor nu mai este posibilă, întrucât avocatul Pătraşcu Adrian a decedat, iar pentru faptele reclamate s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art.122 Cod Penal.

Referitor la opinia dumneavoastră, stimate domnule deputat, în sensul că nu facem tot ceea ce trebuie pentru lupta împotriva corupţiei, în răspunsul meu pe larg, vă arăt câteva din acţiunile pe care aproape în fiecare zi Ministerul Justiţiei le face. Este adevărat, domnule deputat, nu ies la televizor cu dosare pe care să le comentez şi n-am dreptul să o fac şi n-am să o fac niciodată.

Doamna Rodica Stănoiu:

Fac numai ceea ce, în limitele competenţei legale, mi se permite, dar vă asigur că este o muncă constantă, nespectaculoasă, de fiecare zi şi sunt convinsă că foarte curând o să aveţi rezultate care poate să vă convingă că lucrurile nu stau chiar aşa.